Regele lumii

Primele mele versuri, scrise într-un miez de noapte, într-o perioadă… mai puțin liniștită.

Să le spui că-mi vreau coroana înapoi
dacă-i găsești cumva. Și-apoi
să-mi lase semn s-ajung pe culme
de unde am căzut în lume.
 
Nu știu ce lucru ascuns au desfăcut
și-acum cărările s-au prefăcut.
Nu mai ajung toate la mine, și mi-e greu
să țin compasul și să le măsor mereu,
să traversez, să stau chiar dacă merg,
să reușesc să fug, dar nu în cerc.
 
Un fel de hartă trebuie să-mi fi croit,
a porților deschise din fier de timp călit.
Aș fi știut să ocolesc drumul bătut
de ceilalți, care nu s-au abătut.
Să nu-mi las pașii doar în iarba deasă
că iarba crește și nimănui nu-i pasă.
Să nu ridic o rugă doar când mă prăbușesc,
să nu aștept lumina să-i spun că o iubesc.
Asupra ceasului să nu stau aplecat,
să aflu timpul doar în bătăi de inimi măsurat.
 
Nu cred că m-au lăsat să plec hoinar
fără un un semn de carte, sau un breviar
cu explicații despre mine-n mintea mea,
și despre cum se poate sta în ea
astfel încât să las să intre
doar vântul într-o zi fierbinte
fără un dram de praf. Cuminte.
Cu răsăritul soarelui din mine
și umbră cum să-i țin,
cum să clădesc printre ruine
și cum să desenez c-un spin.
 
Cum se dresează fluturii să stea
în piept, măcar o viață-n viața mea.


Posted

in

by

Tags:

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *